Despre limite si comportament

Pe vremea copilăriei noastre, regula era următoarea: faci cum spun eu sau ți-o iei! Nu conta că tu habar n-ai ce e aia, de ce contează atât de mult pentru adulți sau ce se întâmplă dacă nu faci. Știai un singur lucru: dacă nu faci, nu e de bine. Ca să nu mai vorbim că nu îndrăzneai să spui vreodată nu fac pentru că nu vreau!

Și uite așa am ajuns oameni în toată firea care se plâng că nu mai pot, că muncesc prea mult dar care nu îndrăznesc, măcar o dată, să îi zică șefului NU. Cum să îi zici NU!? Nu se poate așa ceva, nu se face! NU a devenit un cuvânt tabu pe care îl rostim pe la colțuri prin pauze de țigară cu vreun coleg cu care ne simțim confortabil sau acasă cu partenerul de viață. Mai mult decât atât, ne trezim că altcineva a luat promovarea la care visam sau jobul pentru care am muncit atât deși a avut în nenumărate rânduri conflicte cu persoanele de decizie. Acel DA ascunde în spatele lui o serie de frustrări acumulate care, la un moment dat, explodează în momente complet diferite de cauzele inițiale.

Ăștia mici, din generația nouă, n-au auzit de așa ceva. Legile parentingului modern te împiedică să faci multe din acțiunile pe care părinții noștri le-au făcut așa că te poți trezi cu vreun țânc de nici 4 ani că îți răspunde nonșalant: eu nu fac pentru că nu vreau! Primul impuls este să îi tragi una … însă, dacă ai un moment de luciditate, îți dai seama că, în societatea modernă, NU fac pentru că NU vreau trebuie încurajat, evident, în niște limite. Este imperios să ne protejăm copiii învățându-i de mici să spună NU, fără însă a exagera, fără a crește niște prințișori și prințișoare  alintate care consideră că orice li se cuvine. Este însă nevoie să îi învățăm să spună NU dacă nu înțeleg motivul sau dacă acel NU înseamnă de fapt un DA pentru altceva. Copiii noștri ar trebui să fie în stare să îi spună șefului NU, șefu’, nu stau peste program astăzi. De fapt, plec cu o ora mai devreme că să ajung la serbarea copilului meu.  Nu vor fi concediați pentru asta. Îmi doresc să cred că societatea va evolua în așa fel încât, o astfel de atitudine le va fi apreciată, atâta vreme, evident, cât obligațiile de serviciu sunt îndeplinite.

Din păcate, că să poată ajunge la această performanță trebuie să își exerseze de mici abilitățile de a spune NU. Victimele vor fi părinții și educatorii. Și cum nimeni nu s-a născut învățat, și acest NU, trebuie exersat, practicat și decis când se cuvine și când nu se cuvine să spunem NU. La noi în familie există un sistem de stickere, implementat de pe vremea când ne chinuiam să scăpăm de pampers, acum extins.

O fapta bună, un comportament civilizat  aduce un sticker cu față veselă. Nu recompensăm comportamente care așa ar trebui să fie prin natura lor de genul: nu primește sticker dacă mănâncă tot din farfurie (nu ne interesează să mănânce tot) dar primește un sticker dacă mănâncă singur; nu primește sticker dacă își strânge jucăriile când îl rugăm…dacă nu le strânge nu mai are unde să se joace. Avem un set de reguli pe care le-am agreat cu copilul pentru care primește un sticker cu față veselă:

 

  • Mers la toaletă (așa a început jocul, în faza de potty training așa că, asta încă rămâne, nu-l putrem schimbă)
  • Mâncat singur
  • Spălat singur
  • Înotat frumos cu instructor
  • Ajutor la treburi casnice în limita vârstei

Nu va primi sticker că își strânge jucăriile, că mănâncă, că este cuminte în general, că se culcă sau că se trezește la timp. Astea au consecințe diferite și nu cred că ar trebui recompensate. În nici un caz nu ne dorim să asocieze mâncarea sau somnul cu vreo recompensă, altă decât bunăstarea biologică. Strânsul jucăriilor trebuie să vină natural: nu și-a angajat sclavi, în această familie fiecare strânge după el iar copilul învață prin puterea exemplului (prin fiecare nu se întelege și bebelușul de 5 luni…deși ar salva muuuult timp). Nu recompensăm norme sociale de bun simt ci mai degrabă impulsionăm învățarea unor reguli care nu vin natural pentru un copil de aproape 4 ani. Fiecare sticker cu fata vesela inseamna o jumatate de ora de telefon sau desene animate. Fara ele, no screen time.

Există în schimb reversul medaliei: scenele de tantrum gratuit, adică fără o cauza psihologică sau medicală în spate, scenele de copil alintat, fitzele sunt “pedepsite” tot prin stickere. Primim reclamațîi de la grădi că nu a ascultat de educatoare și că a deranjat copiii?! Ok, este un process de învățare. Întâi explicăm ce s-a întâmplat, de ce suntem supărați pe el și unde a greșit. Cel mai bine merge dacă în timp ce vorbești cu copilul îi desenezi ce s-a întâmplat. Nu trebuie să fii expert în artă desenului că să tragi 3 linii pe o foaie. E … cam că la înțelegerea amiabilă de la poliție. Suficient cât să aibă o reprezentare vizuală a ce s-a întâmplat. În acest fel îl și determini să îți explice și el, din perspectiva lui ce s-a întâmplat și te trezești că îți spune că uite, desenează și pe Emma că și pe ea am deranjat-o. Nu doar că înțelege unde și de ce a greșit dar conștientizează faptele și evenimentele.

Apoi abordarea are 2 laturi: pe termen scurt, adică în acea seară concret se va juca singur și va merge singur la culcare fără poveste iar pe termen lung, lipim un sticker cu față tristă. La 5 stickere cu față tristă adunate, pierde jucăria pe care i-am promis-o odată pe luna. În funcție de gravitatea faptelor, se pot adaugă interdicțîi clasice: nu ieșim în parc, nu primim telefon / televizor pentru câteva zile etc.  Și aici există însă două elemente decisive că să funcționeze:

  1. În nici un moment copilul nu s-a simțit abandonat, nu l-am trimis singur în camera lui, nu a simțit că a pierdut dragostea necondiționată a părinților. Nu îi citim poveste la culcare dar este luat în brațe și pupat și i se spune că îl iubim.
  2. Oricine are nevoie de o a două șansă: acele stickere cu față tristă sunt luate dacă în următoarea perioada comportamentul pentru care l-a primit s-a îmbunătățit și lecția a fost învățată.

E greu pe moment să îți vezi copilul că desenează singur și știi cât de mult îți place și ție să colorați împreună dar pe termen lung această metodă a funcționat, cel puțin la noi în familie. Dacă a înțeles ce s-a întâmplat și unde a greșit, acceptă situația cu o deminitate japoneză și nu înrăutățește lucrurile.

Ce e și mai important este să explicit celorlalte persoane implicate în educarea copilului (educatori, bunici , bone etc) care este sistemul și ce măsuri ai aplicat astfel încât să nu existe contradicții. Atât ei, cât și copilul trebuie să înțeleagă, în final, că ne dorim să corectăm greșelile, că nu ne dorim rezolvarea unei situații punctuale ci o educație pe termen lung și, mai ales, că nu ne dorim un copil dresat, e ok să spună Nu și Nu vreau dar depinde de situație.

 

 

 

 

 

1 Comment

Add Yours

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.