Faith in humanity …restored!

Plecăm de la grădiniță cu intenția de a merge în parc. Mami este echipată business as usual: un rucsac plin cu lucruri esențiale pentru o ieșire în parc cu doi copii (apă, pampers, lapte, crontonele pentru bebeluș, crontonele pentru copil mai mare, banane, mâncare pentru cină), un bebeluș în sistem de purtare,  o bicicletă într-o mâna, un ied săltăreț de 4 ani în cealaltă și un pahar de ciocolată într-o a treia mâna. Poate că nu știați dar, la al doilea copil, îți mai crește o mâna…din păcate trade off-ul este o juma’ de creier pierdut, dar asta e o altă discuție. 

Mâncăm repede pe o banca și plecăm veseli spre parc însoțiți desigur de concertul extraordinar prestat de mami în note din ce în ce mai stridente, cu piese clasice precum „stop că e stradă”; „vezi că te calcă o bicicletă”, „e imposibil să bei ciocolată, să mănânci un covrig și să mergi cu bicicletă pe o bordură în același timp” și hitul serii în duet „când nu  mă mai vezi, te oprești! Urmat de replica „te văd, ești acolo dar eu sunt aici!”.

Ajungem în parc și domnul dorește să se dea pe o rampă cu o înclinare de vreo 45 de grade. Am o regulă de copil și adult fricos: fricile mele…sunt ale mele, nu tre să fie și ale copilului. Așa că…..tura vura puiu da stai să dirijez taficul de biciclete ca să nu ne petrecem seara pe la Floreasca. Și…am dirijat traficul de biciclete…dar nu și de doamne cu căței. De te miri unde, în timp ce venea în viteză pe rampă aia….i-au ieșit în față două doamne cu două potai în dotare și s-au oprit în drum la o poveste. Copilul le-a văzut, a pus frână, a dat să le ocolească dar cățeii și roțile nu sunt prieteni și au început să îl latre. S-a dezechilibrat și buf. Rezultatul nu a fost prea grav: un ghidon în coaste și niște genunchi juliti și un urlet de ne știa tot parcul. Ștefan, evident solidar cu frac-su. Aveam 2 urlătoare de neoprit în timp ce omu’ rațional din capu meu îl consulta pe copil să văd totuși dacă e de luat în brațe sau de sunat la Floreasca. Era doar de luat în brațe.

Printre țipete am aflat că s-a speriat și că s-a crăpat (el…nu bicicleta și nici cățelul!) și din cauza asta nu vom mai putea face baie niciodată în viață noastră și nu vom mai putea merge la înot. În mijlocul acestui circ îmi dau seama că, ok, de calmat se va calma dar trebuie să se urce înapoi pe bicicletă și să de dea pe rampa aia. Era mult mai important în momentul ăla să nu își piardă încrederea în abilitățile lui doar pt că a fost un accident cu un cățel. Și…s-a uitat în ochii mei și a înțeles … sper … el plângea în continuare că doare piciorul dar…a luat bicicletă și s-a urcat pe rampă. NU și-a mai dat drumul….dar s-a urcat de vreo 3 -4 ori și a mers încet. L-am luat în brațe și i-am zis că sunt mândră de el că a procedat foarte bine, că știe să controleze bicicleta și că la fel că Merc (din desenele cu Miles în Spațiu), când cazi, te ridici și o iei de la capăt. Frica nu trebuie să îl oprească să facă un lucru pe care putea să îl facă și la care era bun. A mers pe bicicletă până acasă…protestând că nu știe să meargă…dar totuși a mers, încet și pe lângă mine…dar măcar s-a urcat înapoi.

În tot acest timp, nici nu mi-am dat seama că îmi lăsasem telefonul pe o bancă, un telefon drăguț de altfel că na…familia Radu e tehnologizată. Mi-a zis un domn că l-a văzut…dar acum nu mai este. Eu, aveam altă treaba. Era mai important că el să învețe o lecție de viață pe care să o țină minte. În capu meu nu a mai avut loc și grija pentru telefon… Un alt domn mi-a dat telefonul să mă sun. A sunat și a răspuns o doamna care a zis că l-a luat să îl predea unui polițist din parc. S-a întors și mi l-a adus. Aveam în continuare treaba cu copiii și probabil nu mi-am arătat suficient recunoștința față de gestul ei dar…sper să i se întoarcă înzecit. Cum ziceam, faith în humanity…restored!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *