Probabil cu totii ne dorim ca noi si copiii nostri sa avem success in viata. Succesul se masoara diferit pentru fiecare. Imi aduc aminte, cand eram in scoala mi se spunea ca trebuie sa iau premiu, ca nu se poate sa ia premiu un alt copil pentru ca…ce-o sa zica lumea?! N-am inteles niciodata de ce e important ce-o sa zica lumea si nu ce zic eu si nici de ce sa nu ia un alt copil premiu. Daca a facut mai bine decat mine de ce sa nu ia? Si in plus, de ce conteaza acel premiu si de ce ne dam peste cap prin orice mijloace mai mult sau mai putin ortodoxe ca sa ia copilu premiu?
Era un cerc vicios intodeauna si in final, intodeauna, conta ce-o sa zica lumea. Nu conta nici ce isi doreste copilul, nici ce mesaj ii transmitem copilului despre loialitate, fairplay si competitie corecta, nici ce efort trebuie sa depuna copilul ca sa ia acel premiu si nici invatarea unor principii de viata corecte. Conta ce zice lumea si rezultatul de moment.
Mai tarziu, lasa ca o sa creasca si va vedea el cum se va descurca in viata. Acum, aici, intr-o comunitate mica, in care toata lumea se cunoaste cu toata lumea, nu ne putem face de rusine. Ce conteaza ca fiecare copil are abilitati diferite, ca nu poate sa fie bun la toate sau ca poate ar trebui insitat si dezvoltat in domeniile care ii plac? Ce stie el? E copil, nu trebuie sa decida acum ce se va face cand va fi mare. Mai tarziu, lasa ca vede el. Acum sa faca bine la scoala sa ia premiu sa nu ne facem de ras.
Asta era modelul de educatie atunci. Nu erau atat de multe surse de informare, nu puteai iesi din turma chiar daca iti doreai si nici nu prea aveai cum sa iesi pentru ca nimeni nu iti explica consecintele pe termen lung. Copiii nu erau priviti ca niste adulti mici asa ca parerea lor nu conta. Contau in schimb imaginea in comunitate care era obtinuta de performantele copilului.
Cliseistic vorbind, copiii erau oglinda parintilor, adica o reflectare a valorilor, aspiratiilor dar si a frustrarilor parintilor. Aveau obligatia sa depaseasca si sa realizeze tot ceea ce parintii lor ar fi vrut dar nu au putut sa o faca. Un cumul de frustrari si vise sfarmate ale parintilor care s-au sacrificat pe altarul datoriei in defavoarea propriei identitati. Cum adica copilul sa nu faca performanta? Pai noi, adica parintii, pentru ce muncim? Are de toate, are casa, masa, haine etc cum sa ne faca de ras?! Noi n-am avut si a trebuit sa muncim de mici, cum sa mai facem si performanta la scoala!! Aveau de toate, intr-adevar, dar nu aveau un lucru esential: sansa sa fie priviti ca indivizi de sine statatori cu vise si aspiratii proprii intr-un mediu in care sa conteze ce vor ei si ce le place nu ce zice lumea.
Acum lucrurile s-au schimbat, la noi in familie cel putin. Stiu ca mai sunt familii care merg pe acelasi model de educatie dar asta vine tot din frustrarile parintilor. Nu mai obligati copiii sa ia premiu!! Nu are nici un fel de relevanta daca acea diploma nu vine din dorinta proprie a copilului si nu vine ca rezultat al muncii lui intr-un domeniu care ii place. Va avea timp toata viata prin corporatii sa faca ce nu ii place. Macar in copilarie sa aiba sansa sa faca ce ii place.
Cu siguranta va face performanta pentru ca isi va dori asta nu pentru ca a fost impins de la spate. Isi va dori sa fie cel mai bun dar va avea siguranta ca daca pierde nu se va intampla nimic, nu va pierde nici dragostea neconditionata a parintilor, nici cadoul de Craciun sau de ziua lui si nici tabara la mare cu prietenii.
Daca este un domeniu in care isi doreste sa faca performata cu siguranta se va simti prost si singur si reprosul familiei e ultimul lucru de care are nevoie. Pierderea concursului respectiv va insemna in acelasi timp pierderea increderii in sine, dezamagire, frustrari si poate chiar abandonul. Toate astea trebuie recladite mai ales increderea in propriile forte prin suportul si iubirea neconditionata din partea parintilor. Ai pierdut? Nu-i nimic dragul meu, lasa vei castiga data viitoare. Hai sa il felicitam pe colegul tau care a castigat. Merita felicitarile tale. Data viitoare, daca vei dori sa revii in competitie, voi fi alaturi de tine. Atunci va sti ca are plasa de siguranta si resurse sa poata continua.
Asadar dragule, scriu acest text cu ocazia primei tale diplome la un concurs scolar. Acum ai aproape 4 ani si ai luat premiul I. Felicitari! Ai primit din partea noastra trei stickere cu care poti cumpara ore de telefon si desene animate, ti-am luat un sticker cu fata trista pe care reusisei sa le „castigi” ca urmare a unor scene anterioare si, in primul rand, te-am imbratisat si te-am felicitat. Esti foarte mandu de bratara ta primita ca premiu. Felicitari inca o data! Am vrut totusi sa stii ca te iubim la fel de mult chiar daca nu luai premiu. Conteaza ca ai participat pentru ca asa ai vrut tu si conteaza sa te intorci acasa vesel si cu chef de zburdat prin casa. Daca peste toate astea vine si un premiu, este in totalitate meritul tau. Asadar, felicitari!
(Adi, 3 ani si 10 luni)